Al doilea interludiu: Mâna brună se strânge într-un pumn.

Die Gelegenheit war günstig. Princep Siklovic musste nur abwarten, bis der kleine zerlumpte Scheiße-Knecht um die Ecke gebogen war, dann war der Weg zur Weltbefreiungsbombe frei. Dem Ziegenhirten sagten Begriffe wie Salpeter, Schwefel und Schwarzpulver wenig, aber er wusste, wo es mitten in der Stadt bisweilen zischte, krachte und qualmte: beim Apotheker.

Siklovic avea o idee destul de vagă despre ce ar putea fi un farmacist: poate un om citit, cu siguranță bogat, dar probabil nu deosebit de militant. Siklovic purta ascunsă în robă o bâtă groasă, care probabil i-ar fi fost de ajuns. Singura problemă era să intre în chestia asta cu farmacia.

Der Widerstandskämpfer klopfte an die Eichentür, nachdem „der Hübsche“ mit seinen Papiertütchen verschwunden war. Siklovic hatte dessen Gespräch mit dem Apotheker belauschen können, in einem nahen Hauseingang verborgen. Der Apotheker, das war klar, verwahrte viele Dinge aus dem Osten. Aus dem Osten, auch das stand fest, kam die Weltrevolution. Siklovic hatte vor, sich einige Scheiben davon abzuschneiden.

Așadar, poate că cuțitul era preferabil bâtei. Siklovic avea un cuțit fin. Îl ținea ascuțit tot timpul, motiv pentru care era atât de diferit de intelectul său. Îl scotea din teaca de piele, pe care o înnodase cu șnurul de cânepă care îi ținea pantalonii în jurul șoldurilor. Încă de când devenise liderul Mișcării Populare de Eliberare, se referea mental la cuțit ca fiind „lama mulțimii”.

Cu cealaltă mână, Sicovic a folosit bastonul pentru a lovi ușa, insistând să intre, privind cu atenție în jur. Aleea era goală. În spatele ușii grele de stejar a farmaciei, se auzea un zgomot de scârțâit, precum și un scrâșnet și o gâfâială. Trapa ușii s-a deschis larg.

Siklovic blickte in einen schwarzen Trichter, den der Apotheker in die Sichtöffnung geschoben hatte. Aus dem – aber das konnte Siklovic bekanntlich nicht identifizieren – roch es nach Salpeter, Schwefel und Schwarzpulver. Es roch für ihn jedenfalls irgendwie, als ob er nicht willkommen wäre.

Pe bună dreptate. Povestea glorioasă a proiectului de eliberare a lumii al lui Siklovic ar fi putut lua un sfârșit brusc chiar aici. Farmacistul, care putuse observa intențiile ostile ale păstorului printr-o vizor din lateralul trapei (pe care păstorul o ratase), nu a vrut să piardă timpul cu discuții lungi și a apăsat imediat pe trăgaci. Țeava a ratat, dar s-a întors împotriva inițiatorului. Siklovic a suferit doar câteva răni prin împușcare.

Und so fielen durch eine dem Aufrührer und Volksbefreier geneigte Wendung des Schicksals Apotheker samt Eichentür und eröffnete sich der Zugang zu einem Waffenarsenal für die Weltrevolution. Gott, so viel war spätestens jetzt klar, stand auf der Seite der Proletarier.

Feuer und Flamme für den Maitre

Mâncăm în curând, dar Roman nu. Nu poate mânca încă, dar se va descurca, datorită farmacistului!

Wir sitzen am Tisch, Romans Platz neben mir ist leer. Dennoch steht dort seine Schüssel, vor der ein Stück Brot liegt. Die anderen am Tisch behalten es hungrig im Auge.

Trebuie să așteptăm. Șeful de sală nu și-a ocupat încă locul în capul mesei. Îi auzim trăsura sosind. Urmează să se spună rugăciunile. Ne vom ridica.

Die Gebetsformel ist immer gleich. Le Maitre spricht sie vor, wir müssen nur andachtsvoll nicken und die letzten Sätze wiederholen: „Unwert stehen wir vor dir, oh Herr, erflehen deine Gunst. Segne, was du uns heute gegeben hast, auch wenn wir es nicht verdient haben. Prüfe uns und lass uns nicht fehlen, in Demut und Ehrlichkeit und Reinheit. Amen.“

„Amen“, sagen wir. Wir haben es schon Tausende Male getan. Man kann uns nachts wecken, und wir werden es hersagen. Wir würden das gerade jetzt sehr gerne tun, denn unsere Bäuche sind leer und knurren. Wir ersehnen die Tritte des Maitre auf den Stiegen zum Keller. Sie kommen. Die Tür geht auf.

Maestrul de sală e bine dispus. De fapt, asta nu înseamnă nimic, pentru că nici măcar atunci când e prost dispus — și asta se întâmplă! — nu ne lovește. Antoinette sare în sus și îi ia haina. E o haină frumoasă, blănoasă, groasă și călduroasă; ai putea trăi în ea.

Hier im Keller zieht es immer, man weiß nicht woher, denn ein Kellerfenster gibt es nicht. Auf dem Tisch stehen Kerzen. Sie flackern. Nach dem Abendessen werden sie gelöscht, denn dann ist Schlafenszeit. Bevor wir uns niederlegen, müssen wir kleine Birkenzweige über und zwischen unsere Zähne ziehen. Wozu das gut ist, weiß keiner, doch der Maitre schreibt es vor.

Îi zâmbește lui Antoinette, își sprijină bastonul de masă – bastonul cu acel mâner perfect alb, împodobit cu modele pe care aș vrea să le examinez mai atent. Dar, bineînțeles, asta nu se pune. Maître se așază. Ne împreunăm mâinile și așteptăm rugăciunea lui. Apoi se întâmplă ceva extraordinar. „Copiii mei”, spune maître-ul, „astăzi este o zi specială. Va fi carne în supă, chiar dacă nu e duminică.”

O firicelă de salivă curge din colțul gurii lui Antoinette; o văd clar pentru că stă chiar în fața mea. E ciudat cum cineva poate să se gândească doar la mâncare și totuși să rămână atât de slab.

Cu excepția șefului de sală, stăm încă aici, neștiind ce să facem. Servitoarea aduce bolul cu supă; miroase minunat a grăsime, foi de dafin, piper și praz. În bol plutesc cadouri pe care stăpânul ni le oferă de obicei doar duminica, și totuși astăzi sunt deosebit de multe. E carne de cal sau de oaie? În orice caz, miroase delicios. Ne târșâim picioarele.

„Copiii mei”, repetă șef de sală, împreunându-și mâinile. Pentru un astfel de nobil, acestea sunt mâini destul de uzate - pătate, crăpate, cu degete încrețite. Trebuie să fi fost nevoite să strângă tare în trecut. Poate o bucată de pâine. Posibil în jurul gâtului.

Mâinile șefului de sală, care este atât de amabil cu mine, par să spună: ar trebui să le sărut. El spune: „Astăzi aș dori ca cineva din grupul vostru să-i mulțumească Domnului pentru darurile noastre înainte de a le primi.” Imediat, toată lumea își coboară privirea spre bolurile goale din fața lor. „Mai frumoase”, spune șefului meu de sală, zâmbindu-mi. „Ați fi atât de amabile?”

In meinem Kopf rasen die Gedanken wie der Hunger in meinem Bauch. Ich fasse mir ein zägliches Herz. „Herr“, beginne ich ganz schmal, „Sei uns gnädig. Wir stehen vor dir, doch sollten knien.“ Le Maitre nickt, das macht mir Mut. Ich bete weiter, nun mit festerer Stimme. „Gib und vergib uns. Lass Roman bitte gesund werden. Danke für das Fleisch. Danke für den Maitre.“ Mehr fällt mir nicht ein. Doch! „Amen.“

Der Maitre breitet die Arme aus und bedeutet uns zu sitzen. Wir essen schweigend. Er nicht, vor ihm steht keine Schüssel. Als wir fertig sind, erbitten wir Dispens. Der Maitre gewährt allen aufzustehen und sich fürs Nachtlager vorzubereiten, doch weist mit dem Zeigefinger auf mich.

„Du, mein Sohn, folgst mir nach oben.“ Mein Sohn! In die Gemächer des Maitre! Hat man so was schon mal gehört? Die dürre Antoinette verschlingt mich mit ihren Blicken, während sie ihre Decke über sich wirft. Ihre Füße lugen darunter hervor, und sie spaltet die Schenkel, drückt mit den Händen unter ihrem Schoß eine Mulde in die Decke. Sie zwinkert mir zu.

Mă împleticesc după șef, la etaj. Urcă scările cu agilitate, fără să fie nevoie să-și folosească bastonul. Dar respiră puțin greu.

Das Haus hat zwei Stockwerke und den Keller. Wir betreten es nie durch die Eingangstür für Herrschaften, sondern stets von hinten, durch den Dienstboteneingang, von dem die Stiegen hinunter zum Keller führen.

Ich stehe zum ersten Mal im Salon, wo der Maitre sonst nur seinesgleichen empfängt. Er hat sich ans Fenster gesetzt, in einen Ohrensessel, vor dem ein Schemel steht. Auf den darf ich mich hocken. Die Magd bringt Kakao. Kakao! Davon habe ich schon gehört, aber ihn noch nie gekostet. Er ist dick und braun und süß. Man will immer mehr davon, wie das mit Kuchen ja auch so ist. Und mit den Damen im Haus der Madame d’Izere.

Mir wird die ganze Sache unheimlich. Der Maitre schweigt und mustert mich. Ich bemühe mich, den köstlichen Kakao nicht hinunterzustürzen, stattdessen in vornehmen kleinen Schlucken zu genießen. Ich umklammere die zierliche Tasse - sie hat blaue Muster; wenn man sie betrachtet, kann man Windmühlen und Kühe erkennen – und habe große Angst, sie durch eine Unachtsamkeit zu zerbrechen.

Wir schweigen. Das dauert eine Weile. Eine lange Weile.

Maestrul mă examinează scrutător. Mă examinează ca pe un fluture conservat prins în vârful unui ac, învârtindu-l în toate direcțiile, neștiind unde să-l pună în colecția lui.

Draußen lärmt die Stadt. Erst übertönt das Rollen von Bierfässern alles, sie werden für die Taverne gegenüber geliefert. Das dauert, dann: Ein Passant speit auf das Trottoir vorm Haus und entfernt sich röchelnd. Ein Vogel singt, ich weiß nicht welcher. Noch jemand läuft vor dem Haus vorbei und zieht dabei einen Fuß nach. 

Salonul rămâne tăcut. Șeful de sală se apleacă, bagă mâna în vestă și scoate o pipă. O văd doar cu coada ochiului, pentru că mă uit la vârfurile pantofilor lui. Șeful de sală poartă pantofi negri frumoși, toți din piele. Aș paria că sunt căptușiți.

„Ei bine, toate astea ți se par ciudate”, spune el acum, lăsându-se din nou pe spate și întinzând mâna după punga de tutun de pe măsuța de lângă el. „Te rog, împachetează-mi pipa, fiule.” Pun ceașca de cacao pe masă și iau punga și pipa.

„Ai fumat vreodată?”, mă întreabă. Dau din cap.

Șeful de sală dă din cap și examinează încercarea mea de a umple cârnatul pe care i l-am întins. „Acum avem nevoie de o flacără, nu-i așa?” Dau din cap, dar nu știu ce să fac.

„Foc”, repetă Maître. „În curând vom avea nevoie de mult foc. Foc pentru tot orașul.” Îmi duce țeava la nas, întrebând. „Ai un foc pentru mine, băiete? Destul foc pentru oraș? Destul foc în tine?”

Er macht mir Angst, das weiß er auch. Es ist ein Test. Hinter seinem Sessel brennt im Kamin Feuer, aber ich sehe keinen Span, den ich hineinhalten könnte. Ich stehe auf und nehme einen ganzen lodernden Holzscheit in die Hand. Ich umklammere ihn hinten, wo er noch nicht brennt, aber verdammt heiß ist, halte ihn an die Pfeife und stöhne: „Ist das genug Feuer, Maitre?“

Șeful de sală își trage calm pipa, în timp ce pielea de pe mâna mea se face deja bășici, iar scânteile care cad găuresc covorul scump.

„Für den Anfang wird das reichen. Nun wirf den Scheit schon wieder zurück in den Kamin, bevor du das Haus in Brand setzt.“

Ich tue wie mir geheißen, der Maitre greift wieder in seine Weste und reicht mir ein seidenes Taschentuch. Er schellt nach der Magd, sie bringt eine Schüssel mit Eiswasser, in der ich meine geschundene Hand kühlen kann.

Le Maitre raucht. Er sagt: „Du bist dankbar und loyal. Du bringst Opfer. Du hast Potenzial. Das wusste ich immer. Ich habe einen Auftrag für dich.“